17Jul
2017
0

Patul familiei

Controverse. Pro si contra, vehemente, acuzatoare uneori.

Am ales sa o citez mai jos pe Joan Salter, autoarea cartii Arta de acreste copii – capitolul 8, un autor avizat si foarte apreciat la nivel mondial.

In secolelel trecute era ceva normal ca intreaga familie sa doarma impreuna. Mama, tata si toti copiii foloseau acelasi pat pana cand copiii simteau ca sunt gata sa-l paraseasca; acest lucru variind intre varsta de gradinta si scoala, conform situatiei familiale si deciziei copilului. In secolul al XX-lea, acest model s-a schimbat, acum fiind normal ca fiecare copil sa doarma separat, adesea in propria camera, in timp ce parintii ocupa “dormitorul principal”. Aceasta practica a fost din nou contestata in ultimii ani, multe familii revenind la ceea ce pe vremuri a fost un model acceptat.

Pentru a examina acest trend, sa rememoram pe scurt natura mixta a fiintei umane. Exista corpul fizic, care poate fi perceput de simturi, un corp al fortelor vietii si altul al fortelor psihologice (sufletul)*. Ultimele doua nu pot fi percepute de simt, asadar, este dificil pentru multi oameni sa-si recunoasca cu usurinta existenta. Cu toate astea, exista realitati perceptibile ce pot transcede limitarile simturilor si observa non-materialul.

Corpul fizic poarta caracteristicile rasei noastre (asiticii, de exemplu, au o constitutie fizica si o aparitie diferite fata de, sa zicem, eschimosi sau africani). Intr-o maniera asemanatoare, caracteristicile noastre interioare sunt purtate de catre corpurile noastre subtile. De exemplu, persoanlitatea noastra, dorintele, placerile si antipatiile etc. fac parte din sufletul nostru pe cand caracteristicile ereditare, precum si altele precum mult mai permanente, ca temperamentul, aptitudinile etc., care se manifesta in modalitati comportamentale pe perioada vietii, sunt “gazduite” in corpul vietii noastre.

Cand oamenii dorm impreuna are loc o intretesere a corpurilor lor subtile: fortele vietii purtate de parinti se revarsa si patrund corpul subtil al copilului sau copiilor, fiind absorbite de ei in propriile corpuri ale vietii. Cu alte cuvinte, copilul primeste un influx puternic al fortelor ereditare iar corpul imatur al vietii sale este incapabil sa opuna rezistenta. Caracteristicile parentale, atitudinile, temperamentul si obiceiurile ii invadeaza fiinta, iar daca procesul este prelungit, se imprima permanent in ea. Aceasta este o pregatire perfecta pentru constienta de suflet-grup (tribala). Tot ceea ce se absoarbe, devine parte din copil si este purtat pana la maturitate. Aceatsa incurajeaza promtitudinea de a accepta valorile curente fara vreo opozitie, o tendinta de a urma grupul si a se baza pe modelele traditionale, in loc de a-si exprima propria individualitate.

Acestea sunt pericolele expunerii prelungite a unui copil la fortele ereditare parintesti. Dar daca vointa este bine dezvoltata, iar egoul este puternic, ele pot fi invinse sau, intr-o anumita masura, atenuate mai tarziu. Cu toate astea, tendinta ramane, si poate sa fie un obstacol in viitoarea dezvoltare a unei constiente “eu sunt” si a unui sens al libertatii individuale. Am observat sa ele vor fi esentiale, in viitor, pentru viata de colectivitate.

Cei care pledeaza pentru aceasta practica o fac din dorinta sincera de  a se intoarce la o viata “mai naturala“. Eroarea lor fundamentala este ca privesc numai viata tulburata a sufletului din ziua de azi si nu au nicio constienta despre evolutia spiritului uman. Recomandarile lor ne-ar intoarce catre o constienta adecvata doar pentru vremuri de mult apuse.

A doua eroare este convingerea ca existenta in comunitate este cel mai bine pregatita de oameni care, atunci cand erau copii, au avut parte de o viata de familie inchegata. Desi aceasta conceptie merita a fi apreciata, ea reprezinta doar un adevar partial. Adevarul total trebuie sa fie cautat in evolutia omenirii si in necesitatea unei individualitati puternice (nu a individualismului!). Pentru a pregati acest lucru, dupa cum am vazut, trebuie sa existe un proces gradual al eliberarii, care se intinde pe durata intregii copilarii. Aceasta este adevarata pregatire pentru viitorul omenirii. Un somn in comun prelungeste sufletul-grup pe care l-am avut in trecut. A impune acest lucru unui copil reprezinta, intr-un fel, un abuz.

Asadar, este absulut esential pentru nou-nascut si mama sa se stranga in brate, sa se atinga, sa se priveasca, formand o legatura care speram ca va dura toata viata. Locul cel mai confortabil pentru acest proces este in pat, pentru ca mama si copilul pot fi complet relaxati, abandonandu-se unul altuia. Daca nasterea a avut loc acasa, atunci patul parintesc este alegerea cea mai uzuala.

Pe parcursul saptamanilor urmatoare, exista un numar de optiuni pentru locul de dormit al bebelusului. Unii parinti aleg patul parintesc, altii un patut de copi sau leagan, langa patul mamei. Dupa doua-trei saptamani sau luni, muta patutul in camera copilului. Oricare ar fi optiunea aleasa, la fel ca orice decizie ce afecteaza familia, este una estrem de personala.

Vine apoi o vreme cand este evidenta abilitatea copilului de a face un pas inainte, catre constienta pamantului. Impresiile vizuale si simtul auditiv devin mai importante, dintii incep sa creasca, este introdusa si o alta mancare in afara laptelui, iar copilul incepe sa se miste pe podea. S-a atins o noua faza, simtita adesea intuitiv de mama, deoarece sufletul ei si al copilului sunt puternic conectate. Acest lucru se intampla de regula la 6 luni. Unii parinti aleg acest moment pentru “a-i oferi copilului mai mult spatiu”, dupa cum au spus multe mame. Altii mai asteapta cateva saptamani, in special daca aparitia dintilor ii produce discomfort copilului. Mama simte momentul oportun in care copilul poate sa plece din patul parintesc. Schimbarile ar trebui sa fie facute in mod gradual, dupa cum urmeaza:

  • I faza: pune copilul in propriul patut, aflat langa patul mamei;
  • a II-a faza: muta patutul (cu copilul) departe de patul parintilor dar lasandu-l in aceeasi camera;
  • a III-a faza: muta patutul in alta camera.

Acordati intre 7 si 10 zile pentru fiecare schimbare iar in cazul in care copilul plange, mariti intervalul la 2 sau 3 saptamani. Parintii trebuie sa fie perseverenti, intr-o maniera iubitoare, dar ferma. Trebuie sa va amintiti ca pe durata primilor 3 ani de viata copilul este imbratisat de fortele sufletului mamei iar viata sufletului nostru nu se limiteaza la legi ce guverneaza lumea materiala – care include corpul fizic. Fortele sufletului se extind peste limitele spatiului. Oriunde ar fi pozitionat, copilul ramane cuprins in sufletul mamei. In acest caz, factorul decisiv il reprezinta calitatea vietii sufletului mamei, nu locul patutului. De fapt, se poate spune sa dormitul in propriul patut reprezinta un pas precoce in procesul de eliberare.

Daca nu se poate recomanda momentul prielnic in care sa se faca o schimbare, este de dorit ca dormitul alaturi de parinti  SA NU FIE PRELUNGIT ANI DE ZILE. Desigur, copiilor le place sa vina in patul parintilor pentru imbratisarea de dimineata, aceasta fiind o modalitate minunata de a incepe ziua!  Dar este un lucru diferit fata de dormitul impreuna. Dupa cum am mentionat, copilul care a fost subiectul influentei prelungite a fortelor ereditare ar putea avea un dezavantaj apreciabil in viata. Mamele intelepte vor evita acest lucru.

  • Rudolf Steiner: Theosophy, Capitolul 1

Oricum ar fi, de la noi poti lua linistita un baby nest sau o lenjerie pentru patut, in functie de cum alegi sa petreceti impreuna perioada de bebeluseala 🙂

 

No Comments